O poveste tulburătoare: „Why I’m not afraid of dying”

PROFESOR care suferă de CANCER PE CREIER:

”De ce nu îmi e frică de moarte”.

Ce îl face PUTERNIC

Este profesor de liceu şi urmă cu șapte ani a fost diagnosticat cu cancer pe creier. Boala este incurabilă. Profesorul şi-a schimbat viaţa după ce a primit vestea sinistră.

Cu toate că doctorii i-au mai dat un singur an de trăit, David Menasche, profesor in Miami, nu a abandonat lupta. De atunci, el a continuat să predea, a scris o carte și a încercat să își viziteze foștii elevi.

De curând, David Menasche a scris un articol pentru site-ul CNN – Articol pe care îl redăm mai jos:

Photo by Chris Granger

„Timp de 16 ani minunați, am predat la clasa a 11-a de la un liceu din Miami. Pentru mine, predatul nu era un mod de a-mi câștiga existența, era viața mea.

Nimic nu mă făcea mai fericit și mai mulțumit decât să stau în fața unei clase și să vorbesc despre lucrările unor scriitori precum Shakespeare, Chaucer, Jack Kerouac, Tupac Shakur și Gwendolyn Brooks, și să observ cum elevii încep să înțeleagă pasiunea mea pentru limbă și literatură.

I-am observat pe acești tineri de 15 și 16 ani în timp ce luau primele lor decizii importante din viață – despre carierele, relațiile și locurile unde vor să trăiască, facultățile pe care vor să le urmeze -, iar în același timp cum în vață să conducă mașini, cum se descurcă la primele slujbe, cum experimentează cu identitatea lor și cu independeța lor.

Nu a fost o zi în care să nu mă simt privilegiat să fac parte din metamorfoza lor și să am șansa să le influențez viața. Clasa mea era scanctuarul meu. În 2006, când am fost diagnosticat cu o formă incurabilă a cancerului la creier, la 34 de ani, și mi s-a spus că mai am un singur an de trăit, am făcut exact ce am făcut mereu. M-am dus la școală. Aveam nevoie ca elevii mei să știe că aveam încredere suficientă în ei pentru a le împărtăși cel mai sacrosant capitol al vieții. Moartea.

Ei, la rândul lor, m-au ajutat să trăiesc bine fiecare clipă pe care o mai aveam. Timp de șase ani, singura dată când nu am fost la ore a fost când am fost operat pe creier. Nu am evitat niciodată subiectul cancerului meu în discuțiile cu elevii mei, însă nu au fost discuții asupra cărora am zăbovit mult.

Mi-am acoperit capul chel și lacerat cu o pălărie de lână și am programat ședințele de chimioterapie astfel încât să nu îmi afecteze orele. Când mi se făcea rău, alergam până la baie. Vomitam în toaletă, mă spălam pe dinți și mă întorceam în clasă în mai puțin de trei minute. Elevii se prefăceau că nu observă. În acel timp, chiar am câștigat premiul de profesorul anului pentru regiunea mea.

Apoi, în urmă cu două veri, tumoarea din capul meu a început să pună probleme. Jucam biliard cu un prieten când am fost lovit de o criză catastrofală care m-a lăsat paralizat și aproape orb. După două luni de terapie, am fost forțat să recunosc că nu voi mai putea preda și mi-am dat demisia.

Cancerul a reușit să mă scoată în cele din urmă din clasă, însă nu eram pregătit să îl las să mă scoată din joc. Nu îmi era frică să mor. Îmi era frică să trăiesc fără un scop.

Ca să îl parafrazez pe Nietzche, o persoană care are un ”de ce” în viață, poate găsi mereu un ”cum”. ”De ce-ul” meu erau studenții mei. Trebuia doar să găsesc un nou ”cum”. Cum ei nu mai veneau la mine, am decis să merg eu la ei.

În septembrie 2012, am postat pe Facebook planul meu. Am spus că vreau să îmi petrec zilele care mi-au mai rămas cu foștii mei elevi. Scopul era să văd cum se descurcă și să observ dacă am ajutat cu ceva la conturarea vieților lor. A fost o șansă pe care puțini oameni o primesc, însă pe care mulți, în special profesori, ar pune-o în practică.

La doar câteva ore după ce am postat mesajul, am primit invitații de la elevi aflați în peste 50 de orașe din țară. În noiembrie, am pornit în călătoria mea, în jurul Americii, cu autobuzul sau trenul, doar eu și bastonul meu.

Timp de trei luni am călătorit mii de kilometri de la Miami la New York, prin inima Americii și până în San Francisco, vizitând sute de elevi pe drum. Am sperat să că voi descoperi că am reușit să le inoculez – cel puțin unora – o dragoste pentru cărți, însă călătoria m-a învățat ceva mult mai important.

Am aflat că elevii mei au crescut în niște oameni buni și iubitori.

Oameni care m-au ridicat când am căzut, care mi-au citit când nu mai puteam să văd și care mi-au tăiat mâncarea când nu puteam să țin cuțitul în mână. Au împărtășit cu mine secretele lor cele mai ascunse și m-au prezentat familiilor lor și prietenilor, mi-au cântat melodiile lor preferate și mi-au recitat poeziile lor de suflet.

Așa cum speram, și-au adus aminte de lecțiile din sala de clasă, dar, spre surprinderea mea, cel mai important lucru pentru ei au fost momentele pe care le-am petrecut împreună. Acele momente intime între lecții, când ne povesteam problemele și victoriile, au fost lucrurile pe care și le aminteau cel mai bine.

Prin ei, mi-am dat seama că acele momente foarte umane, când ne-am legat la un nivel personal, erau clipele care m-au făcut să mă simt atât de bogat, atât atunci, cât și acum. Studenții mei mi-au predat cea mai importantă lecție dintre toate. M-au învățat că tot ce contează nu este ce înveți într-o clasă, ci ce simți în inima ta atunci.

Sunt un om pragmatic. Știu că nu e niciun motiv pentru care încă mai trăiesc. Cancerul nu mă lasă să uit asta și în cele din urmă nu voi câștiga această bătălie. Știu că boala va câștiga.

Membrele mele se albesc, iar memoria mea se șterge. În timp ce lumea se întunecă din cauza tumorii care crește în capul meu, eu văd tot mai clar darurile pe care promisiunea unei morți timpurii le-a adus.

Călătoriile mele s-au sfârșit, însă studenții mei sunt la un e-mail, un telefon sau un mesaj pe Facebook distanță. Din lecțiile pe care le-am învățat pe drum, aș vrea să împrumut una aparținându-i marelui Lou Gehrig: Voi muri simțindu-mă cel mai norocos om de pe Pământ.”

=======================================

Why I’m not afraid of dying

Editor’s note: David Menasche is the author of the forthcoming memoir, „The Priority List: A Teacher’s Final Quest to Discover Life’s Greatest Lessons” (Touchstone, January 14).

(CNN) – For 16 glorious years, I taught 11th-graders at a magnet high school in Miami. For me, teaching wasn’t about making a living. It was my life.

Nothing made me happier or more content than standing in front of a classroom and sharing the works of writers such as Shakespeare, Chaucer, Jack Kerouac, Tupac Shakur and Gwendolyn Brooks and watching my students „catch” my passion for language and literature.

I loved watching these 15- and 16-year-olds grapple with their first major life decisions – future careers, relationships, where to live, which colleges to attend, what to study– at the same moment they’re learning to drive and getting their first jobs and experimenting with identity and independence.

There wasn’t a day when I didn’t feel privileged to be part of their metamorphoses and grateful for the chance to affect their lives.

My classroom was my sanctuary, so on the day before Thanksgiving in 2006 when I was diagnosed with an incurable form of brain cancer at 34 and told I had less than a year to live, I did what I always did. I went to school. I needed my students to know that I trusted them enough to share life’s most sacrosanct passage. Death.

They, in turn, helped me to live in the moment and spend whatever time I had left living well. For six years, the only time I wasn’t in class was when I was undergoing brain surgery. I never avoided the topic of my cancer, glioblastoma multiforme, with my students, but it was not something I dwelled on, nor did they.

I covered my bald, lacerated head with a woolen hat and scheduled chemotherapy around my classes, and I got so good at being sick that I could run to the bathroom, heave into the toilet, flush, brush my teeth and fly back to class in under three minutes. They pretended not to notice. During that time, I even won „Teacher of the Year” for my region. I was grateful for every breath and felt as if I could live that way forever.

Then, two summers ago, the tumor in my head decided to act up. I was playing pool with a friend when I was struck with a catastrophic seizure that left me crippled and mostly blind. After two months of physical therapy and a grim prognosis for improvement, I was forced to face that I could no longer be the teacher I once was and I tendered my resignation.

The cancer had finally succeeded in taking me out of the classroom, but I wasn’t ready to let it take me out of the game. I wasn’t afraid to die. I was afraid of living without a purpose.

To paraphrase Nietzsche, a person who has a why to live can always find a how. My „why” had always been my students. I just needed to find a new „how.” Since I no longer had a classroom for them to come to me, I decided that I would go to them.

My students had taught me the greatest lesson of all…what matters is not so much about what we learn in class, but what we feel in our hearts.
David Menasche

In September of 2012, I posted my plan on Facebook. I said I wanted to spend whatever time I had left visiting with former students. My purpose was to have a chance to see firsthand how my kids were faring and to witness how, if at all, I had helped shape their young lives. It was an opportunity that few people ever get, but many, and particularly teachers, would covet.

Within hours of posting, I had invitations from students in more than 50 cities across the country. In early November, I set off on my journey, traveling across America by bus, by train, just me and my red-tipped cane.

Over the next three months, I traveled more than 8,000 miles from Miami to New York, to America’s heartland and San Francisco’s Golden Gate, visiting hundreds of my former students along the way. I had hoped I would discover that I’d instilled in at least some of them a lasting love of books and literature, and a deep curiosity about the world. But what my trip taught me was something even more gratifying.

What I learned from my travels was that my students had grown up to be kind and caring people.

People who picked me up when I fell over curbs, read to me from books I could no longer see, and cut my food when I could not grasp a knife. They shared with me their deepest secrets, introduced me to their families and friends, sang to me my favorite songs and recited my favorite poetry.

As I had hoped, they recalled favorite lessons and books from class, but, to my great surprise, it was our personal time together that seemed to have meant the most to them. Those brief, intimate interludes between lessons when we shared heartaches and vulnerabilities and victories were the times my students remembered.

And it was through them I realized that those very human moments, when we connected on a deep and personal level, were what made my life feel so rich, then and now. My students had taught me the greatest lesson of all. They taught me that what matters is not so much about what we learn in class, but what we feel in our hearts.

I am a pragmatic man. I know there is no reason I should still be alive. The cancer never lets me forget that it and not I will ultimately win this battle of wills. I know the disease will have its way with me, and sooner, rather than later.

My limbs are withering and my memory is fading. Yet as my world dims from the tumor growing in my head, I see ever more clearly the gifts the promise of an early death has brought.

My travels are done, but my students are never more than a phone call or an e-mail or a Facebook message away. And from the lessons I learned on the road, I, to borrow from the great Lou Gehrig, will die feeling like the luckiest man on Earth.

7 gânduri despre „O poveste tulburătoare: „Why I’m not afraid of dying”

  1. Tulburătoare istorie. Nu m-am putut abține să nu o preiau pe blogul meu. Sper să nu fiu acuzat de vreo culpă. Cu mulțumiri. Voi reveni mai des pe aici ca să aflu lucruri de care eram strain până acum.

  2. Chiar dacă inspiră atâta teamă, moartea e singurul lucru sigur din clipa în care ne naștem.
    Omul ăsta e de-a dreptul o lecție pentru tot restul lumii. Merită respect și admirație infinite.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s