Din departare … te las ingerul meu pe pamint …

far away

Din departare

Nu ti-am vorbit vreodata, si pe feresti deschise
Nu ti-am trimis buchete, stapana mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmarit adese,
Iluminat de ganduri nespuse, ne-ntelese…
Infioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodata
Faptura ta de zee pe cine il imbata;
Ce frunte se-nnoreaza, gandind ca steaua lina
Imparte si la altii bogata ei lumina?…
Nimic nu stiu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, in cale-ti culeg numai uimire;
Cararea mea pustie se umple de lumina.
Incat ma-mpac cu viata-mi si uit ca mi-esti straina…
Ce vrea si unde merge un fulger? Cui ce-i pasa!…
Destul ca face noaptea, o clipa mai frumoasa.
Dar uneori, cand luna e prea stralucitoare,
Din adancimea serii vin vraji turburatoare
As vrea sa cant, sa cuget, dar nu ma-ndemn… nu pot…
Si-atat ma simt de singur, ca ma-nfior, de teama,
Si ochii mei, din umbra, lumina ta o cheama…
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tau pline,
Si sufletul meu prinde din nou sa se-nsenine,
De cum te-arati privirii setoase, de departe,
Stralucitoare, pura, ca mugurii de marte…
Dar azi, imi esti departe – Te fura alte zari
In tara primaverii si-a vesnicii visari.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parca te-am pierdut,
Si-nmarmuresc cu ochii in intuneric, mut…
Stiu bine ca esti dusa, dar te astept mereu,
Si clipele-asteptarii curg tot mai trist, mai greu,
Caci nu mai licareste indepartatul geam
Si nu-mi mai iesi in cale si doar atat ceream…
Vei reveni vreodata? – Mai bine sa fi vrut
Sa-nchid adanc in mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atata, de cand cu plans s-adapa,
Ca-n sufletul meu singur n-a mai putut sa-ncapa…
Tu arde-aceste randuri si cata, visatoare,
Cum izbucneste para din ele – si cum moare…
E flacara ce-n taina fiinta-mi pustieste,
Dar in vrajitu-mi suflet nu moare, ci tot creste…
O creanga pe carare, s-apleaca somnoroasa;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o craiasa
Paleste aiurita, ca visurile mele,
Miscand, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gandind la tine, la tara-n veci senina.
Iar ochii mei in lacrimi, de cate-o stea s-anina…
Si iata!… steaua cade spre tarmurile-acele,
De parca se-nfrateste cu dorurile mele…
Ea-ti aduce o solie de plans si de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc…
(Din departare de Panait Cerna)

(Un fel de poem „Luceafar” in care ea este de data aceasta de neatins … mai mult prin faptul ca el este vrajit de lumina ei, care aduce fericire si altora. Timid si introvertit el nu are curajul de a-i marturisi iubirea lui eterna. Astfel, din pacate ea nu va sti niciodata despre existenta iubirii lui pure, si totul se va pierde prin caderea stelei pe care si-a ales-o el ca mesager. O concluzie simpla pe care noi trebuie sa o tragem este ca pe linga faptul ca iubim, trebuie sa marturisim iubirea noastra persoanei careia ii este dedicata. Nu este suficient sa iubim, daca nu ne destainuim direct persoanei iubite. E pacat ca iubirea sa moara in „fasa,” nedestainuita. Cine si-ar fi inchipuit ca Panait Cerna este atit de contemporan in versurile sale!?)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s