Republica Moldova: Socialiștii lui Igor Dodon cer interzicerea organizațiilor care susțin unirea cu România – Trust Media Presă-Radio-TV Vocea României

Republica Moldova: Socialiștii lui Igor Dodon cer interzicerea organizațiilor care susțin unirea cu România – Trust Media Presă-Radio-TV Vocea României.

În sfârşit, un moldovean inteligent! Felicitări d-le Igor Dodon! Toată admiraţia!

Extremiştii, naţionaliştii şi ‘mercenarii politici pro-$’, cer doar „lichidarea Republicii Moldova” şi…atât.

O acţiune copy-paste a nenorociţilor criminali vs. Iliescu din România anilor ’89!

Este doar o propagandă promovată şi susţinută de idioţi căci deh….fie din prostie, fie din uitare, aceiaşi idioţi doresc apoi „regionalizarea” României şi (?)….atunci care este logica acestei presupuse „uniri”?

Da, moldovenii care nu mai pot de „iubirea” pentru infractorii din România, să îşi solicite cetăţenia română şi….atât.

Ţări „prietene”, ţări „surori”, ţări „jucate” la ruletă marilor puteri putem fi şi autonome, şi presupus independente!

Fiecare să-ţi ţină prostii, infractorii şi presupuşii lideri… acasă!

Ca dealtfel şi „resursele” şi….chibzuinţa de a le gospodări!

Rog idioţii să se abţină de la comentarii!

Legătură

„Un băiețel român din Dover – unul dintre cei mai inteligenți oameni din Marea Britanie …” by www.e-vocearomaniei.ro 

Cea mai inteligentă persoană din Dover (Marea Britanie) este un băiețel român de 11 ani, relatează publicația Dover Express în ediția sa online….

Cum se cumpără premiile cu care se laudă Antena 3. Mic ghid pentru doritori!

Să vedem ce este „New York Festivals World`s Best TV&Films”. Păi nimic altceva decât o enormă afacere, o găselniță de marketing care oferă premii plătite tuturor celor care participă (contra unor taxe) la așa-zisa „competiție”. Se dau sute de premii și se organizează gale pentru mai multe domenii, nu numai pentru televiziune, dar noi rămânem acum în acest domeniu.

Antena 3 „aleargă” singură

De ce Antena 3 „este singura televiziune din România prezentă la cea mai importantă întâlnire anuală a marilor televiziuni ale lumii”, așa cum singură se laudă?

Antena

Păi pentru că, pur și simplu, este și SINGURA televiziune care participă, care a scos bani din buzunar pentru o asemenea operațiune de marketing…

Sute de finaliști

Ia să vedem cine sunt finaliștii din acest an la „New York Festivals World`s Best TV&Films 2014”. Dacă aveți răbdare, uitați-vă AICI. Sunt sute! Sute au plătit participarea și nominalizarea, tot sute vor lua și premii…

70 de pagini cu câștigători

Vreți să vedeți cine sunt câștigătorii din 2013 (printre care și Antena 3, care a făcut mare tam-tam și atunci)? Aruncați o privire AICI. Sunt peste 70 de pagini cu câștigători. Câștigă reprezentanți din toate țările care participă (peste 50) și FIECARE țară (până și Qatar și Filipine, de exemplu) are măcar câte o medalie de aur… Ca și Antena 3!

Ajung la toată lumea! 368 de medalii…

Câte medalii se acordă în fiecare an (atenție! participă televiziuni din peste 50 de țări)? Iată câte s-au dat în 2013: 119 medalii de aur, 145 de argint, 104 de bronz și 327 mențiuni de participare. Antena 3 se va întoarce și în acest an cu o bogată recoltă de medalii (țineți minte, vă spun de pe acum), fiind și singura televiziune din România prezentă în această așa-zisă competiție…

Comandă de medalii online

Vrei să-ți faci mai multe medalii? Nicio problemă. Se comandă AICI, după cum ne spun chiar organizatorii, pentru oricine vrei. Sunt disponibile online. Poți să-ți faci chiar și pentru clienți, care se pot lăuda că lucrează/ prestează/ primesc servicii de la/ cu un medaliat cu aur la „prestigioasa” competiție.

Pentru cine mai vrea medalii, că e la ofertă…

Să n-o mai lungim! SFAT pentru celelalte televiziuni din România:

Vreți să vedeți cât costă participarea, cât costă premiile, cât costă totul, pentru că TOTUL COSTĂ, deschideți-vă un cont și documentați-vă AICI.

Fenomen INEXPLICABIL pe o stradă din Brazilia: Ce se întâmplă cu un băieţel, după ce o maşină îl calcă pe cap

SEE IT: Grandmother, little boy walk away after getting run over in wild car crash in Brazil (VIDEO)

By some miracle, the pair, identified as Vilma Nascimento and her grandson, Joao, managed to walk away from the brutal accident, which occurred in the central city of Anápolis.

By Philip Caulfield / NEW YORK DAILY NEWS

A little boy and his grandmother in Brazil walked away from a horrific crash that appeared to send a parked car rolling over the little boy’s head.

Shocking footage out of Brazil shows the moment a Brazilian boy and his grandmother were mowed down by a car while walking together.

By some miracle, the pair, identified by Britain’s The Independent newspaper as Vilma Nascimento and her grandson, Joao, managed to walk away from the accident, which occurred in the central city of Anápolis.

Brazilian TV reported on the incident on Tuesday.

In the video, the tyke clutches his grandmother’s hand as a vehicle approaching them up the road crashes into a car pulling out of a side road.

The pair was walking in the central city of Anápolis when a car ahead of them crashed into another car and then slammed into a parked white Chevy.

Live Leak

The pair was walking in the central city of Anápolis when a car ahead of them crashed into another car and then slammed into a parked white Chevy.

The first car swerves and then plows into a parked white Chevy, which crashes into the woman and the boy.

Both are thrown to the ground and the Chevy appears to run over the little boy’s head as it skids across the sidewalk.

========================================================

Fenomen INEXPLICABIL pe o stradă din Brazilia: Ce se întâmplă cu un băieţel, după ce o maşină îl calcă pe cap (IMAGINI ŞOCANTE)

Scenă şocantă pe o stradă din Brazilia, în centrul oraşului Anápolis. O femeie şi nepotul ei au scăpat miraculos după ce o maşină, implicată într-o coliziune cu un alt autoturism, a trecut practic peste cei doi, scrie New York Daily News. Incidentul a avut loc la 21 ianuarie şi a fost surprins de camerele de supraveghere.

Scroll pentru video

În imaginile postate pe YouTube se vede cum un şofer pierde controlul maşinii şi loveşte un alt autoturism parcat. Maşina parcată ricoşează în femeie şi nepotul acesteia, care mergeau pe marginea drumului.

Ambii sunt aruncaţi la pământ, iar maşina pare că trece cu roţile peste capul băieţelului şi peste picioarele bunicii lui.

În mod miraculos, băieţelul se ridică imediat în picioare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Femeia rămâne însă întinsă la pământ.

Potrivit The Independent, băiatul a scăpat viu şi nevătămat, iar bunica acestuia a suferit răni la picioare. Ea a fost transportată la spital, dar a fost externată a doua zi.

Martin Luther King – Zi nationala in Statele Unite!

Imagine

Martin Luther King

Printre citatele lui faimoase se afla:
„Am decis sa stau de partea iubirii. Ura este o povara prea grea.” („I have decided to stick with love. Hate is too great a burden to bear.”)

Sau:
Intunericul nu poate alunga intunericul; numai lumina o poate face. Ura nu poate alunga ura; numai iubirea o poate face.” („Darkness cannot drive out darkness; only light can do that. Hate cannot drive out hate; only love can do that.”)

Martin Luther King, Jr.

Respect USA!

Read more at:…

O poveste tulburătoare: „Why I’m not afraid of dying”

PROFESOR care suferă de CANCER PE CREIER:

”De ce nu îmi e frică de moarte”.

Ce îl face PUTERNIC

Este profesor de liceu şi urmă cu șapte ani a fost diagnosticat cu cancer pe creier. Boala este incurabilă. Profesorul şi-a schimbat viaţa după ce a primit vestea sinistră.

Cu toate că doctorii i-au mai dat un singur an de trăit, David Menasche, profesor in Miami, nu a abandonat lupta. De atunci, el a continuat să predea, a scris o carte și a încercat să își viziteze foștii elevi.

De curând, David Menasche a scris un articol pentru site-ul CNN – Articol pe care îl redăm mai jos:

Photo by Chris Granger

„Timp de 16 ani minunați, am predat la clasa a 11-a de la un liceu din Miami. Pentru mine, predatul nu era un mod de a-mi câștiga existența, era viața mea.

Nimic nu mă făcea mai fericit și mai mulțumit decât să stau în fața unei clase și să vorbesc despre lucrările unor scriitori precum Shakespeare, Chaucer, Jack Kerouac, Tupac Shakur și Gwendolyn Brooks, și să observ cum elevii încep să înțeleagă pasiunea mea pentru limbă și literatură.

I-am observat pe acești tineri de 15 și 16 ani în timp ce luau primele lor decizii importante din viață – despre carierele, relațiile și locurile unde vor să trăiască, facultățile pe care vor să le urmeze -, iar în același timp cum în vață să conducă mașini, cum se descurcă la primele slujbe, cum experimentează cu identitatea lor și cu independeța lor.

Nu a fost o zi în care să nu mă simt privilegiat să fac parte din metamorfoza lor și să am șansa să le influențez viața. Clasa mea era scanctuarul meu. În 2006, când am fost diagnosticat cu o formă incurabilă a cancerului la creier, la 34 de ani, și mi s-a spus că mai am un singur an de trăit, am făcut exact ce am făcut mereu. M-am dus la școală. Aveam nevoie ca elevii mei să știe că aveam încredere suficientă în ei pentru a le împărtăși cel mai sacrosant capitol al vieții. Moartea.

Ei, la rândul lor, m-au ajutat să trăiesc bine fiecare clipă pe care o mai aveam. Timp de șase ani, singura dată când nu am fost la ore a fost când am fost operat pe creier. Nu am evitat niciodată subiectul cancerului meu în discuțiile cu elevii mei, însă nu au fost discuții asupra cărora am zăbovit mult.

Mi-am acoperit capul chel și lacerat cu o pălărie de lână și am programat ședințele de chimioterapie astfel încât să nu îmi afecteze orele. Când mi se făcea rău, alergam până la baie. Vomitam în toaletă, mă spălam pe dinți și mă întorceam în clasă în mai puțin de trei minute. Elevii se prefăceau că nu observă. În acel timp, chiar am câștigat premiul de profesorul anului pentru regiunea mea.

Apoi, în urmă cu două veri, tumoarea din capul meu a început să pună probleme. Jucam biliard cu un prieten când am fost lovit de o criză catastrofală care m-a lăsat paralizat și aproape orb. După două luni de terapie, am fost forțat să recunosc că nu voi mai putea preda și mi-am dat demisia.

Cancerul a reușit să mă scoată în cele din urmă din clasă, însă nu eram pregătit să îl las să mă scoată din joc. Nu îmi era frică să mor. Îmi era frică să trăiesc fără un scop.

Ca să îl parafrazez pe Nietzche, o persoană care are un ”de ce” în viață, poate găsi mereu un ”cum”. ”De ce-ul” meu erau studenții mei. Trebuia doar să găsesc un nou ”cum”. Cum ei nu mai veneau la mine, am decis să merg eu la ei.

În septembrie 2012, am postat pe Facebook planul meu. Am spus că vreau să îmi petrec zilele care mi-au mai rămas cu foștii mei elevi. Scopul era să văd cum se descurcă și să observ dacă am ajutat cu ceva la conturarea vieților lor. A fost o șansă pe care puțini oameni o primesc, însă pe care mulți, în special profesori, ar pune-o în practică.

La doar câteva ore după ce am postat mesajul, am primit invitații de la elevi aflați în peste 50 de orașe din țară. În noiembrie, am pornit în călătoria mea, în jurul Americii, cu autobuzul sau trenul, doar eu și bastonul meu.

Timp de trei luni am călătorit mii de kilometri de la Miami la New York, prin inima Americii și până în San Francisco, vizitând sute de elevi pe drum. Am sperat să că voi descoperi că am reușit să le inoculez – cel puțin unora – o dragoste pentru cărți, însă călătoria m-a învățat ceva mult mai important.

Am aflat că elevii mei au crescut în niște oameni buni și iubitori.

Oameni care m-au ridicat când am căzut, care mi-au citit când nu mai puteam să văd și care mi-au tăiat mâncarea când nu puteam să țin cuțitul în mână. Au împărtășit cu mine secretele lor cele mai ascunse și m-au prezentat familiilor lor și prietenilor, mi-au cântat melodiile lor preferate și mi-au recitat poeziile lor de suflet.

Așa cum speram, și-au adus aminte de lecțiile din sala de clasă, dar, spre surprinderea mea, cel mai important lucru pentru ei au fost momentele pe care le-am petrecut împreună. Acele momente intime între lecții, când ne povesteam problemele și victoriile, au fost lucrurile pe care și le aminteau cel mai bine.

Prin ei, mi-am dat seama că acele momente foarte umane, când ne-am legat la un nivel personal, erau clipele care m-au făcut să mă simt atât de bogat, atât atunci, cât și acum. Studenții mei mi-au predat cea mai importantă lecție dintre toate. M-au învățat că tot ce contează nu este ce înveți într-o clasă, ci ce simți în inima ta atunci.

Sunt un om pragmatic. Știu că nu e niciun motiv pentru care încă mai trăiesc. Cancerul nu mă lasă să uit asta și în cele din urmă nu voi câștiga această bătălie. Știu că boala va câștiga.

Membrele mele se albesc, iar memoria mea se șterge. În timp ce lumea se întunecă din cauza tumorii care crește în capul meu, eu văd tot mai clar darurile pe care promisiunea unei morți timpurii le-a adus.

Călătoriile mele s-au sfârșit, însă studenții mei sunt la un e-mail, un telefon sau un mesaj pe Facebook distanță. Din lecțiile pe care le-am învățat pe drum, aș vrea să împrumut una aparținându-i marelui Lou Gehrig: Voi muri simțindu-mă cel mai norocos om de pe Pământ.”

=======================================

Why I’m not afraid of dying

Editor’s note: David Menasche is the author of the forthcoming memoir, „The Priority List: A Teacher’s Final Quest to Discover Life’s Greatest Lessons” (Touchstone, January 14).

(CNN) – For 16 glorious years, I taught 11th-graders at a magnet high school in Miami. For me, teaching wasn’t about making a living. It was my life.

Nothing made me happier or more content than standing in front of a classroom and sharing the works of writers such as Shakespeare, Chaucer, Jack Kerouac, Tupac Shakur and Gwendolyn Brooks and watching my students „catch” my passion for language and literature.

I loved watching these 15- and 16-year-olds grapple with their first major life decisions – future careers, relationships, where to live, which colleges to attend, what to study– at the same moment they’re learning to drive and getting their first jobs and experimenting with identity and independence.

There wasn’t a day when I didn’t feel privileged to be part of their metamorphoses and grateful for the chance to affect their lives.

My classroom was my sanctuary, so on the day before Thanksgiving in 2006 when I was diagnosed with an incurable form of brain cancer at 34 and told I had less than a year to live, I did what I always did. I went to school. I needed my students to know that I trusted them enough to share life’s most sacrosanct passage. Death.

They, in turn, helped me to live in the moment and spend whatever time I had left living well. For six years, the only time I wasn’t in class was when I was undergoing brain surgery. I never avoided the topic of my cancer, glioblastoma multiforme, with my students, but it was not something I dwelled on, nor did they.

I covered my bald, lacerated head with a woolen hat and scheduled chemotherapy around my classes, and I got so good at being sick that I could run to the bathroom, heave into the toilet, flush, brush my teeth and fly back to class in under three minutes. They pretended not to notice. During that time, I even won „Teacher of the Year” for my region. I was grateful for every breath and felt as if I could live that way forever.

Then, two summers ago, the tumor in my head decided to act up. I was playing pool with a friend when I was struck with a catastrophic seizure that left me crippled and mostly blind. After two months of physical therapy and a grim prognosis for improvement, I was forced to face that I could no longer be the teacher I once was and I tendered my resignation.

The cancer had finally succeeded in taking me out of the classroom, but I wasn’t ready to let it take me out of the game. I wasn’t afraid to die. I was afraid of living without a purpose.

To paraphrase Nietzsche, a person who has a why to live can always find a how. My „why” had always been my students. I just needed to find a new „how.” Since I no longer had a classroom for them to come to me, I decided that I would go to them.

My students had taught me the greatest lesson of all…what matters is not so much about what we learn in class, but what we feel in our hearts.
David Menasche

In September of 2012, I posted my plan on Facebook. I said I wanted to spend whatever time I had left visiting with former students. My purpose was to have a chance to see firsthand how my kids were faring and to witness how, if at all, I had helped shape their young lives. It was an opportunity that few people ever get, but many, and particularly teachers, would covet.

Within hours of posting, I had invitations from students in more than 50 cities across the country. In early November, I set off on my journey, traveling across America by bus, by train, just me and my red-tipped cane.

Over the next three months, I traveled more than 8,000 miles from Miami to New York, to America’s heartland and San Francisco’s Golden Gate, visiting hundreds of my former students along the way. I had hoped I would discover that I’d instilled in at least some of them a lasting love of books and literature, and a deep curiosity about the world. But what my trip taught me was something even more gratifying.

What I learned from my travels was that my students had grown up to be kind and caring people.

People who picked me up when I fell over curbs, read to me from books I could no longer see, and cut my food when I could not grasp a knife. They shared with me their deepest secrets, introduced me to their families and friends, sang to me my favorite songs and recited my favorite poetry.

As I had hoped, they recalled favorite lessons and books from class, but, to my great surprise, it was our personal time together that seemed to have meant the most to them. Those brief, intimate interludes between lessons when we shared heartaches and vulnerabilities and victories were the times my students remembered.

And it was through them I realized that those very human moments, when we connected on a deep and personal level, were what made my life feel so rich, then and now. My students had taught me the greatest lesson of all. They taught me that what matters is not so much about what we learn in class, but what we feel in our hearts.

I am a pragmatic man. I know there is no reason I should still be alive. The cancer never lets me forget that it and not I will ultimately win this battle of wills. I know the disease will have its way with me, and sooner, rather than later.

My limbs are withering and my memory is fading. Yet as my world dims from the tumor growing in my head, I see ever more clearly the gifts the promise of an early death has brought.

My travels are done, but my students are never more than a phone call or an e-mail or a Facebook message away. And from the lessons I learned on the road, I, to borrow from the great Lou Gehrig, will die feeling like the luckiest man on Earth.

Fracking hot: N. Dakota man ‘sets tap water on fire’

Dakota man ‘sets tap water on fire’A video made by a man from North Dakota shows him cautiously holding a lighter up against the stream of water coming out of his tap, prompting large flames to rise up into the faucet. North Dakota has been home to a fracking boom over the past few years.

“First time I did it, it was a huge fireball [that] took up the entire sink – so that’s why I’m a little jumpy doing it. I don’t want to blow up the bathroom here,” he laughed during the demonstration. A huge flame shot up as the running water appeared to catch alight.

“Really weird, right?” he questioned as he switched the camera off. The video has had over 400,000 views. It was only uploaded within the last three weeks, garnering attention on a global scale. The video prompted one commenter to note sarcastically that there was “nothing like a refreshing glass of fire.”

Jacob Haughney, who made the video, tells the camera that he works in the North Dakota oil fields

His stunt with the tap water seems reminiscent of notorious 2010 documentary film ‘Gasland’ when a Colorado resident conducts a similar feat.

The scene in particular has been thrown into question by investigative journalist, Phelim McAleer, who postulated that residents in the man’s neighborhood had been able to light tap water on fire since around the 1930s because of naturally occurring methane. The filmmaker later said that his findings were irrelevant.

However, Haughney’s video has sparked speculation that the North Dakota fracking boom and nearby oil drilling and hydraulic fracturing is responsible for the apparently flammable tap water.

A Louisiana family noted a similar incident at the beginning of December, and they blamed a gas company for nearby drilling. The fire “blew up and caught the fringe of the curtains,” according to the daughter Sarah Evans, who spoke to local station, KSLA12

The highly controversial process of injecting water, sand and various chemicals into layers of rock in hopes of releasing oil and gas deep underground has drawn harsh criticism from environmentalists.

While supporters say fracking brings jobs and opportunities for energy independence, detractors have pointed to exaggerated employment claims – not to mention the health risks related to chemicals used in the practice.

And experts say the flammable water could be caused by a high concentration of methane in the line, which occasionally occurs naturally.

In October, researchers found high levels of radioactivity, salts, and metals in water and sediment located downstream from a treatment facility which processes fracking wastewater from oil and gas production sites in Pennsylvania’s Marcellus shale formation.

At the end of November, northern Texas towns experienced some 16 earthquakes over a period of three weeks, while in December, opponents of the practice experienced a rare victory when the Pennsylvania Supreme Court that a 2012 law allowing gas companies to drill anywhere in the state unconstitutional.

North Dakota is the second largest oil-producing state in the US, reaping more than 911,000 barrels of shale gas on a daily basis.

In HOUSTON, mai multi TIGANI din ROMANIA au sarit la bataie dupa ce i-au furat bicicleta unui copil, iar parintii au revendicat-o

HOUSTON—Authorities believe a dispute over a stolen bicycle sparked a Christmas day brawl at a northwest Houston apartment complex.

Police responded to the Pines at Northwest Crossing Apartments around 5:30 p.m. Wednesday following reports of a fight.

Once there, officers observed dozens of men, women and children engaged in a large confrontation.

Witnesses said some people used crow bars to attack other people.

Leroy Ford said it started when a group of Romanian kids stole his son’s bicycle which had been given to him for Christmas.

“The next thing I knew these people took sticks and bottles and hit my mother-in-law in the head,” he said.

Some children got hurt.  One small boy was badly scratched in the face.  His mother claimed people had threatened them with guns.

Police even had to call in backup after an officer got punched in the face.

In the end, several people were arrested.  Several victims were taken to the hospital. Several others drove themselves to the hospital for treatment. Two police officers were taken to the hospital with non-life-threatening injuries.

“This is outrageous,” said Ford.  “It’s barbaric.”

=======================================

Tigani_Houston

O familie de TIGANI din România a provocat un scandal de proporţii într-un complex de apartamente din oraşul texan Houston. Se pare că romii au furat o bicicletă pe care copilul unor americani o primise cadou de Crăciun. Când familia de americani şi-a revendicat bicicleta, romii au sărit la bătaie, înarmaţi cu sticle şi bâte, scrie site-ul kvue.com.

„Poliţistul a încercat să-l ia pe soţul meu, soţul meu nu are nicio vină”, s-a apărat o româncă.

Păgubitul spune că bicicleta, un dar de Crăciun pentru copilul lui, a fost furată de pe veranda casei de un  grup de copii români.

„Eu, soţia mea şi fiul meu, am luat bicicleta înapoi şi am dus-o în casă. Apoi, aceşti oameni au venit înarmaţi cu beţe şi sticle”, a povestit păgubitul.

Tiganii susţin însă că ei au fost agresaţi.

Terorism de sărbători…

TERORISM de SARBATORI!

Terorismul_de_CraciunBreaking News www.vocea-romaniei.ro: Insurgentii au pus ochii pe „tataie”! Are fata de terorist! Cara niste bombe-n sac pe care vrea sa le vanda in Bucur Obor ca sa faca rost de combustibil (sau macar de o combustie) pentru reni…